„Cine l-a creat pe Dumnezeu?”

Cu ceva vreme în urmă am fost întrebat de un prieten, care se pretinde ateu, o întrebare: Cine l-a creat pe Dumnezeu?”

Recunosc că, venind din partea lui această întrebare, m-a surprins. Cum să fie interesat un ateu de existența lui Dumnezeu?! Fiind un prieten foarte bun am avut încredere că întrebarea nu era una sarcastică. Aș fi putut răspunde la această întrebare escatologic sau apologetic. Însă, probabil cum nici ție nu îți spun multe acești doi termeni, nici lui nu i-ar fi spus.

Ca să se răspundă la această întrebare s-au consumat tone de cerneală. Există cărți de teologie si alți termeni similari încât chiar doresc să te scutesc de a le recitii aici.

Relațional sau doar mental?

Totuși, cine L-a creat pe Dumnezeu?

Întrebarea ar fi validă doar în condiția în care am putea să-L înțelegem, fiindcă, dacă am ajunge să înțelegem acest lucru, Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu, ci doar un alt „dumnezeu.”

Mintea noastră nu îl poate cuprinde sau împacheta pe Dumnezeu. Existența Sa, un credincios o ia ca atare, fiindcă ceea ce el (credinciosul) experimentează este la nivel relațional, nu doar la nivel cerebral, ci la nivelul inimii, al sufletului și al intențiilor.

Dacă s-ar putea înțelege existența Lui atunci am vorbi despre un Dumnezeu limitat. El este nelimitat. Atunci când s-a întrupat, a decis să se autolimiteze pe Sine fiindcă El este dragoste. Dragostea Sa fiind nelimitată nu se poate cuprinde cu mintea noastră, însă un lucru minunat: ea s-a descoperit în duhurile noastre; sau cum spune Apostolul: le-a fost turnată în inimi credincioșilor.

Labirintul apologeticii!

Hai să îți dau totuși un termen tehnic: apologetica! Pentru creștinii mai studioși acest termen este unul des întâlnit, însă pentru cei care nu au apucat să audă acest cuvânt adaug definiția: o ramură a teologiei (studierea lui Dumnezeu) sistematice care are ca scop apărarea și justificarea credinței creștine împotriva adversarilor prin probe raționale sau argumente logice. Pe scurt, „apărarea credinței creștine.”

Pentru un ateu, existența lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială ci mai degrabă este negată prin argumente stiințifice și logice. Ce vreau să spun prin această afirmație este că atunci când se poartă un dialog egal cu o persoană atee trebuie avut în vedere faptul că aceasta este iubită de Dumnezeul pe care îl neagă. Chiar dacă folosește versete greu de înțeles din Biblia careia nu îi recunoaște autoritatea, ateul este iubit de Dumnezeu.

Prin a încerca să apărăm credința în fața unui ateu, nu am face altceva decât să provocăm și mai mult polemica. Un credincios nu are nevoie să demonstreze teoretic existența lui Dumnezeu, pentru că, în esență, credinciosul este apărat de Dumnezeu. Nu am văzut nicioadată o pisicuță să apare un tigru.

Haideți totuși să punem lucrurile în echilibru.

Apărarea credinței noastre nu constă în a avea discuții interminabile pe tema Bibliei, infaibilitatea ei, așa-ziselor erori, diferențe culturale sau altele similare. Apărarea credinței noastre constă în a demonstra un Dumnezeu viu, prezent și activ în viețile noastre. Pentru un credincios ceea ce contează în această ecuație este experiența sa unică. Când convingerile noastre sunt provocate, putem decide să creștem, maturizându-ne în cunoștința de Domnul, sau să fim ofensați.

Ambele opțiuni ne stau în putere. Aș putea afirma cu îndrăzneală că un necredincios nu are nevoie de o altă teorie în afară de cea pe care o are deja. Nevoia lui este de a fi conectat cu Dumnezeu-Tatăl. Însă ateul nu își cunoaște această nevoie. Atunci când prezentăm mesajul dragostei necondiționate a unui Dumnezeu îndrăgostit de umanitate, sentimentul de respingere, dacă nu este anulat, cel puțin este diminuat. În fața unei atitudini de egalitate și nu de superioritate, necredinciosul va răspunde chemării Evangheliei de a se împăca cu Dumnezeu. Întoarcerea sa la identitatea pregătită de Tatăl va continua să producă în viața sa rezultatele alimentării din dragostea Salvatorului.

Nu câștiga un argument!

Atât timp cât focalizarea noastră va fi direcționată pentru a câștiga într-o conversație doar „mintea” ateului, ratăm din start Scopul Divin pentru cel ce nu crede. Cristos nu a murit și a înviat pentru ca noi să fim echipați a avea argumente împotriva ateilor. El ne-a împuternicit să predicăm Evanghelia, cel mai bun mesaj fiind însăși viața noastră. Dumnezeu este interesat de inima omului, fiindcă El vrea o relație cu omul. El dorește ca omul să învețe cum să primeascaă dragostea Sa copleșitoare. Evident că aceasta va fi filtrată prin suflet la nivelul minții, însă nașterea din nou este produsă la nivel spiritual.

Dumnezeu nu caută să reconstruiască ființa necredinciosului, el dorește să facă o „lucrare nouă”, și asta și face: o creație nouă. Satisfacerea ego-ului, cum că am câștigat un argument, golește de putere mesajul Evangheliei.

Manifestarea Lui Dumnezeu pentru necredincioși!

Fără intenția de a crea senzația de saturare cu această diferențiere de „credincioși-necredincioși”, doresc să scriu în acest ultim subtitlu că toți oamenii sunt iubiți în jertfa lui Cristos. Însă nu toți știu acest lucru, de aici și imboldul de a predica Lumina pentru cei ce sunt în întuneric. Una dintre metodele de proclamare a Evangheliei în această lume muribundă se poate concluziona în afirmația Apostolului Pavel:

„Căci este evident că voi sunteți scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii.” 2 Corinteni‬ 3:3

Mesajul nostru pentru oameni este diferit de cel al știnței, pentru că în final noi nu avem de prezentat un mesaj; Noi suntem însăși mesajul! Cu riscul de a părea în ochii unora dintre cei ce citesc aceste rânduri un temerar în acestă afirmație, Cristos ne-a împuternicit a proclama viața lui Iisus din noi, nu o altă ideologie universală despre Dumnezeu.

Ca o concluzie, a răspunde acestei întrebări ar trebui scrise tomuri întregi de cărți de filozofie iar noi ca și creștini am fost eliberați de această tentație obsesivă de a filozofa. Dumnezeu se lasă descoperit celor ce-L caută cu o intenție vădită de a avea o relație cu El, nicidecum pentru a își demonstra existența. El nu are nevoie de a se demonstra, pentru că în final dragostea nu se mândrește și nu este plină de sine. Dragostea există prin însăși acțiunea ei.

Text corectat de Răzvan Danc

Notă: pentru acest articol am fost inspirat din următoarele pasaje din Scriptură: 1 Corinteni 2:9,10. Romani 5:3-8.

Evrei 4:12. 2Ioan 2:2. 1Corinteni 13.

2Corinteni 5:20.

%d bloggers like this: