Într-o seară pe când aveam rugăciunea cu fiica mea de 9 ani, înainte de a o pune la somn mă întreabă cu acea curiozitate de copil:

– Tati, în Cer vom găsi pe toți bunicii și străbunicii noștrii?

– Da, draga mea. Îi răspund plat.

– Atunci chiar și pe tatăl tău, bunicul meu?

Rămân un moment pe gânduri unde parcă doctrina mea care spune că doar cei care au făcut spovedania (rugăciunea păcătoșilor la pocăiți) îi pendulează răspunsul între Iad și Cer. Fără să o las să observe neliniștea mea interioară, îi răspund:

– Cu siguranță prințesa mea, habar nu ai ce mult se va bucura bunicul tău să te strângă în brațe!

Dumnezeu te întâlnește unde ești!      

Nu-s adeptul unei doctrine în mod general, însă atunci când mă gândesc la dragostea lui Dumnezeu devin entuziast. Au fost multe momente in viața mea unde am crezut că Dumnezeu mă va “plesni” și voi cădea lat. Acest Dumnezeu nu-L aveam atunci când eram copil. Dumnezeul copilariei mele era unul bun, darnic, ce îmi răspundea la fiecare dorință, până acolo încât într-o seara după ce m-am lovit jucând fotbal pe maidanul cartierului unde am crescut, laba piciorului având-o cât mingea pe care tocmai o spărsesem, m-am rugat.

Aveam 10 ani. Nu știam să spun decât Tatăl Nostru și Înger Îngerașul meu. Fiind crescut într-o familie de rit ortodoxă știam doar aceste două rugăciuni și să mă închin. Ajunsesem, învățat de o femeie în vârstă de la biserica de cartier unde mergeam, să închin aproape tot: patul, perna…Până când frate-miu m-a surprins și a zis ironic să închin și peretele…

În seara în care laba piciorului meu se mărea văzând cu ochii, m-am rugat…! De data aceasta i-am zis Dumnezeului meu bun să mă vindece, simplu. Fără “înșiruiri de neamuri și basme băbești”. Dimineața când la ușa noastră s-a prezentat vărul meu preferat, am sărit ca din pușcă fugind să deschid. Fusesem vindecat complet. Simplu. Acesta era și este Tăticul meu.
Domnul Iisus* spunea că Împărăția Cerurilor este a inocenților, a celor ce sunt precum copii.

“Când a văzut Iisus acest lucru, S-a mâniat și le-a zis: „Lăsaţi copilașii să vină la Mine și nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei.” ‭‭Marcu‬ ‭10:14‬ 

Nu voi dezvolta acest subiect, cine intră, cum de intră și de ce… Sunt convins că fiecare dintre noi am ajuns la un punct unde ne-am lovit de întrebări fără răspunsuri. A accepta că nu ai răspunsul la toate este un semn de maturitate, aș spune. Totuși e nevoie să rămânem copii. Dumnezeu Tatăl ne-a răscumpărat și acceptat în Fiul Său preaiubit (Efeseni 1:6). Mintea noastră “trebuie pocăită” termenul fiind “metanoia” adică schimbat (grecește: metanoiein, prima dată de uz cunoscută în 1557; sursa aici.

Mintea este un univers, și ea trebuie supusă a ceea ce spune Cuvântul despre noua creație ce este în Hristos.
Scriind aceste rânduri, mă gândesc cum societatea ne învață să fim triști, stresați, morocănoși, egoiști. Observă te rog că am scris societatea, nu oamenii.

Durerea, tristețea și toate celelalte sentimente sau emoții negative ce le-am experimentat contribuie la răpirea bucuriei de a trăi și cumva supune mintea noastră, sufletul nostru la o caznă continuă de a supraviețui și nu de a savura viața.

În fața atâtor orori în care credem că Dumnezeu orchestrează și răul și binele, fiind în spatele atâtor decimări, despoți și calamități naturale, sufletul nostru obosește încercând să găsească explicații în perimetrul influențelor sub care am fost obișnuiți să gândim. Cea mai veritabilă și distructivă armă în mintea unui credincios este resemnarea. Dacă străbunicii noștrii spuneau că “ce iți este scris, în frunte îți este pus”, în zilele noastre credincioșii spun că “așa este voia Domnului” astfel poluând însăși Vestea Bună, descurajând pe cei ce doresc a-L cunoaște.

Dragostea vindecă.
Atunci când am descoperit dragostea autentică a lui Iisus am știut pentru ce trăiesc. Eram inocent, copil, curat. Religia, această invenție umană, încetul cu încetul a strecurat însă în timp idei filozofice așezându-se strat după strat peste inocența mea în El.

“Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, așa să și umblaţi în El,”

‭‭Coloseni‬ ‭2:6‬ ‭

Primindu-L pe Iisus în credință, religia m-a învățat să câștig și să îmi mențin singur salvarea, de parcă efortul meu ar putea fi comparat cu Învierea Lui ce m-a înveșmântat în neprihănirea Sa. Și cel mai tragic este că nu vedeam că eu îmi mențin această poziție.
Ardeam pe dinăuntru, nu știam cum să fac să sting această sete, acest dor de El. Până într-o zi. Zi în care El m-a făcut să simt dragostea Lui. După gânduri de suicid, dorința de a îmi umple singurătatea, disperarea și autocompătimirea, am simțit fizic cum dragostea Lui curge peste mine precum argintul lichid, îmbrățișându-mă. În acea zi am început a umbla în inocența ce credeam că am pierdut-o. Dumnezeu mă iubea, pe MINE. Eram lumina ochilor Săi.

Împărăţia lui Dumnezeu este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.

Romani‬ ‭14:17‬ ‭(parafrazat)

În același mod în care fiul “risipitor din casă” nu a știut să savureze prezența Tatălui, așa procedasem eu. Uitasem să mă bucur de exact ceea ce Tatăl îmi oferise: inima Lui, viața Lui, în viața mea.

 “Tu ești demn Doamne să primești gloria și onoarea și puterea, pentru că ai creat toate lucrurile și pentru plăcerea ta sunt și au fost create.” Apocalipsa ‭4:11‬ ‭Traducerea Fidela.‬‬

Fiind în împărăția Lui, tu și cu mine avem parte de bucurie. Noi înșine fiind bucuria Lui. El este autorul tuturor lucrurilor bune și tot ce a fost creat a fost pentru plăcerea Lui. Inclusiv TU!

*Notă: de ce scriu cu doi “i” Numele lui Iisus! Vezi aici.

%d bloggers like this: